Cum se joacă Europolis: reguli complete și cum împarți banii

Suma cu care pornește fiecare jucător și felul în care se împarte pe bancnote nu sunt identice în toate edițiile, iar cutiile mai vechi au circulat cu regulamente diferite. Cel mai sigur este să citești broșura din cutia ta și să respecți exact cifrele de acolo. Important e ca toată lumea să primească aceeași sumă și același amestec de bancnote.

Dacă broșura s-a pierdut, stabiliți o regulă a casei. Uitați-vă la prețurile de pe tablă și alegeți o sumă care ajunge pentru câteva proprietăți ieftine și una sau două mai scumpe, dar nu pentru jumătate din tablă. Împărțiți-o astfel încât fiecare să aibă câteva bancnote mari, mai multe medii și destule mici pentru rest. Aceeași logică o aplicați și banilor primiți la trecerea pe Start: dacă suma nu e tipărită pe tablă, fixați o valoare și păstrați-o toată partida.

Cifrele de mai jos sunt alese doar ca exemplu; pe tabla ta prețurile pot arăta altfel. Ana dă 3 și 3, avansează 6 căsuțe și se oprește pe un oraș liber care costă 2.000. Îl cumpără și are acum două din cele trei orașe ale grupului. Pentru că a dat dublă, aruncă din nou, dă 5 și 2 și ajunge pe un oraș al lui Mihai, cu chiria de bază 200, pe care i-o plătește.

La tura următoare, Ana îi propune lui Mihai un schimb: îi dă o companie aeriană pentru ultimul oraș din grupul ei. Dacă Mihai acceptă, Ana are grupul complet și poate cumpăra vile, iar chiria pe acele orașe crește de câteva ori. Așa arată un schimb bun: oferi ceva util celuilalt, dar primești exact piesa care îți deschide construcțiile.

Dacă știi deja regulile Monopoly, te descurci la Europolis în câteva minute: aceeași mișcare cu două zaruri, aceleași grupuri de culoare, chirii care cresc odată cu construcțiile, închisoare și faliment. Diferențele țin mai ales de temă și de denumiri. În loc de străzi ai orașe, în loc de case construiești vile, iar rolul gărilor îl au companiile aeriene. Pachetele de cărți au nume proprii, iar sumele de pe bancnote și de pe tablă nu sunt aceleași ca în Monopoly.

Există mai multe ediții. Varianta cu orașe europene este cea mai cunoscută, ediția România folosește orașe din țară, iar ediția Global mută jocul în mari orașe ale lumii și adaugă resurse precum petrolul sau hrana. Numărul de jucători diferă și el: unele cutii sunt gândite pentru 2–4 jucători, altele pentru până la 6, așa că uită-te pe ambalaj.

În primele ture cumpără aproape tot pe ce te oprești, dar păstrează mereu o rezervă pentru chirii și taxe. Proprietățile contează mai ales când formează grupuri, așa că urmărește ce dețin ceilalți. Un oraș care îi completează grupul unui adversar valorează mult mai mult decât prețul de pe tablă, fie că îl păstrezi ca să-l blochezi, fie că îl schimbi pe ceva care te avantajează.

După ce ai un grup complet, construiește cât de repede îți permit banii, pentru că primele vile aduc de obicei cel mai mare salt de chirie raportat la cost. Grupurile ieftine sunt utile la început, fiindcă le umpli repede. Când ai nevoie de bani, ipotechează întâi proprietățile izolate, care nu fac parte dintr-un grup și nu-ți aduc mare lucru.

Cutiile recomandă de obicei jocul de la 8 ani, iar copiii exersează fără să-și dea seama adunarea, scăderea și restul. Ca să nu se plictisească, jucați cu oră fixă de final, de exemplu o oră, și lăsați un adult să fie bancher, ca banii să nu se încurce. Poți simplifica primele partide renunțând la licitații și la ipotecă.

Discutați dinainte ce se întâmplă cu cel care dă faliment primul. O soluție bună este ca el să preia rolul de bancher, ca să rămână în joc și să nu se simtă dat la o parte. Pentru cei mai mici, care încă nu socotesc ușor, jocurile mai simple sunt un început mai bun; găsești și alte idei în categoria jocuri de societate.